de Casandra Porter  7 august 2013

caregiving 1Sunt extrem de obosită și epuizată, și totuși continui să nu dorm de când ne-am mutat.

Toată lumea îmi spune să stau liniștită, că lucrurile se vor rezolva etc., etc. Dar eu continui să fiu îngrijorată. Se pare că toată lumea reușește să găsească o soluție…Știu că ar trebui să luăm taurul de coarne și să nu ne lăsăm copleșiți de probleme, dar mie mi-e frică.

Când locuiam singuri, aproape că nu dormeam deloc. Doar 4 ore pe noapte. Atunci când reușeam să adorm. Mi-era frică să mă duc la culcare, mai ales pentru că mi-era teamă că nu mă trezesc dacă Marc ar fi avut nevoie de ajutorul meu. În ciuda greutăților, am mers înainte. Munceam și aveam grijă și de Marc. Eram foarte stresată, dar am continuat.

Simt că am ajuns la un punct fără întoarcere, și nu suport lucrul acesta. Sunt obișnuită să fac ceea ce fac, dacă nu pentru Marc, atunci pentru altcineva. Ne-am mutat și din cauza faptului că prea multe persoane contau pe mine, în orice moment, pentru orice lucru, în timp ce eu nu aveam pe cine să mă bazez atunci când era vorba de mine. Mutându-mă, am limitat dependența lor față de mine. Aveam nevoie de o pauză.

Dar, deși pare incredibil, îmi dau seama numai acum că, deși eram obosită și supărată, și eu eram dependentă de ei. Ca să mă simt concentrată, activă, în continuă mișcare, aveam nevoie de cererile lor continue.

Să nu mă înțelegeți greșit, și acum, chiar dacă nu muncesc, nu stau o clipă locului, fac o grămadă de lucruri, însă toate mi se par inutile și lipsite de productivitate.

Cât despre Marc, sunt foarte bucuroasă când îl văd fericit și determinat să facă ceva…orice-ar fi. Pe de altă parte însă, eu sunt extrem de demoralizată.

Continui să am atacuri de panică și nu reușesc să dorm.

Mă simt tristă…aveam multe planuri, voiam să fac o grămadă de lucruri. Proiecte pe care aveam de gând să le încep. Rânduri pe care voiam să le scriu. Cursuri pe care voiam să le frecventez. Cărți citite pe jumătate și altele pe care voiam să le încep. Dar nu am chef să fac nimic din toate astea.

Îmi petrec timpul forțându-mă să dorm mai mult de cinci minute, îngrijorându-mă pentru Marc, pentru problemele economice sau făcând curățenie. Deși totul e curat.

Sunt propriul meu dușman. Aș vrea să-mi dau o palmă și să spun: ”Reacționează!”

Astăzi Marc are prima întâlnire cu noul lui doctor. Nu știm încă dacă va reuși să-l viziteze. Avem de gând să mergem la Urgențe și să facem un RMN în cazul în care doctorul nu ne primește. Cu toate acestea, sper ca frica mea cea mai mare, cea care mă paralizează, să dispară odată cu această întâlnire și că în noaptea aceasta voi reuși în sfârșit să dorm. E singurul lucru la care mă gândesc zilele acestea.

Țineți-ne pumnii!

De Casandra Porter • 3 August 2013 • 

Îmi iubesc soțul .

Este un lucru pe care îl repet des, indiferent că o fac cu voce tare sau în gândurile mele. Ca în instrucţiunile pentru şampon: clăteşte şi repetă.

Îmi iubesc soţul.

Şi acum, că am lămurit asta… el a devenit o mare pacoste! Este persoana cea mai distractivă, mai grijulie şi mai iubitoare pe care am cunoscut-o vreodată, dar nu are grijă de el.

Îi plăcea să se antreneze. Era tot ce făcea înainte de a se îmbolnăvi. Pasiunea lui era să ridice greutăţi, în timp ce a mea era de a ridica gogoaşe dulci. Dar azi URĂŞTE să ia medicamente şi URĂŞTE să vorbească despre el însuşi când vine vorba despre cum se simte.

Emoţii?! Ce sunt emoţiile? El admite două modalităţi: “Dacă spui tu’’ şi “Dacă spui tu’’, versiunea avansată.

Mă gândesc des la mama mea. Eu nu am copii, iar ea îmi spune tot timpul: ’’Ba da, îi ai! Ai un copil uriaş’’. Râdem, dar în fond, eu sufăr din cauza asta. Da, pentru că este chiar aşa. Însă, pe de altă parte, s-ar putea spune acelaşi lucru despre mine. De fiecare dată când nu am chef să fac ceva mă comport ca un copil. Ca în toate acele momente când, în loc să ies la plimbare, am preferat să rămân în casă şi eventual să gust din deliciosul tort cu ciocolată. Marc îmi reproşa acest lucru, atunci eu mă încălțam și plecam la plimbare cu el, dar nu făceam altceva decât să mă lamentez tot drumul.

Aşa cum spuneam, în această perioadă Marc nu face nimic pentru a se îngriji de propria sănătate, fapt pentru care eu am încercat să alcătuiesc o listă cu ce trebuie ţinut sub control. După mai multe întâlniri medicale, am învăţat ce anume este important să supraveghez, ce poate fi trecut cu vederea şi ceea ce pentru Marc chiar nu are importanţă.

de Cindy • 1 August 2013 • 

caregiving 2Mă numesc Cindy şi am 57 de ani. Sunt de mai mulţi ani îngrijitoarea tatălui meu, care are 85 de ani. Soţul meu, Jim, şi cu mine suntem încă proaspăt căsătoriţi, ne pregătim să sărbătorim cea de a doua noastră aniversare. Jim lucrează cu normă întreagă. Eu, în ultimii 5 ani şi jumătate, nu am mai lucrat din motive medicale, o serioasă osteoartrită şi o problemă la coloana vertebrală. Sufăr şi de depresie şi fibromialgie, în sfârşit, mă lupt cu oboseala şi durerea cronică. Aş vrea să vorbesc pe blog despre aceste probleme şi despre diferite aspecte din experienţa mea de Îngrijitoare, inclusiv despre stresul unei noi căsătorii şi despre faptul că m-am întors să locuiesc în casa tatălui meu, cu acesta şi cu noul meu soţ. Tatăl meu este o fire negativă, mai ales atunci când este vorba despre problemele mele cu depresia şi cu durerea, despre noua mea căsătorie.

Eu şi soţul meu, Jim, de Ziua Memoriei din acest an (Memorial day – în ultima zi de luni din luna mai, în America, se aduce un omagiu tuturor soldaţilor căzuţi în toate războaiele) ne-am mutat la tatăl meu pentru a avea grijă de el. Ne gândisem la posibilitatea de a ne muta la el în cursul ultimelor luni, dar crezusem să o vom face treptat. În definitiv, eu şi Jim locuiam la 45 de minute de casa tatălui meu. Tata fusese tratat pentru un cancer la prostată şi fusese afectat de un început de demenţă şi unele probleme la inimă (frecvenţă neregulată şi aritmii). A încetat, aproape de tot, să mai conducă maşina şi, în acest sens, mi-a mărturisit că uneori i s-a întâmplat să se rătăcească. (A fost ca o uşurare pentru el că a luat hotărârea să nu mai conducă maşina!!). Mergeam la el acasă cel puţin o dată pe săptămână, pentru a-i face cumpărăturile şi pentru a-l duce la medic. Încă de atunci îi spuneam tatălui meu că ne îngrijora faptul că locuia singur, că ar fi mai sigur să se mute într-un centru de îngrijire sau că ar trebui să mergem să locuim cu el.

L-am însoţit pe tatăl meu să viziteze un centru de îngrijire, dar nu a rămas impresionat pozitiv. Atunci am decis să începem să ne mutăm treptat la el. Faptul că locuisem într-o casă foarte mare, plină de mobilă şi de accesorii, ne-a permis să prelungim timpii de mutare. Am mai fi amânat, am fi  vândut unele lucruri, am fi aranjat camera.

Apoi, tatăl meu s-a îmbolnăvit şi a fost internat în spital. Din nou analize şi controale care au diagnosticat un cancer la colon, care evolua lent şi un cancer la vezică, acesta din urmă evoluând mai rapid. Tatăl meu are 85 de ani şi este văduv de 12 ani, când mama mea a murit din cauza unui cancer la plămâni. Nu a vrut să se supună unor intervenţii chirurgicale, nu a vrut să se supună chimioterapiei sau radioterapiei, chiar dacă eu aş fi fost total în favoarea acestora. De obicei, tumoarea de la vezică se poate opera, dar nu şi cazul lui. Este încastrată într-un perete al vezicii şi creşte foarte rapid. Ar fi trebuit să se supună unei intervenţii chirurgicale pentru tumoarea la colon, dar a decis să nu o facă. Medicii ne-au spus că acel cancer la vezică s-ar fi extins mult mai rapid decât cel la colon.

Am fost constrânşi să grăbim mutarea noastră. Nu ar fi putut trăi de unul singur după ieşirea din spital. A fost o mutare foarte stresantă! În prima lună totul a fost în dezordine. Părea imposibil să găsim  cutiile mari pentru a putea crea, între noi trei, ceva care să fi semănat cu o rutină.

Acum sunt aproape trei luni de când locuim cu tata. Tatăl meu, Jim şi cu mine avem acelaşi medic şi acest lucru ne-a fost de mare folos. Medicul nostru este o doamnă, o cunosc de aproximativ 25 de ani. După ce ne-am mutat, m-a sfătuit cum să îl îngrijesc pe tatăl meu, mi-a făcut cunoscut programul de tratamente la domiciliu prevăzut pentru zona mea şi posibilităţile de internare într-o instituţie de profil. Mi-a explicat şi că azilurile pentru bătrâni nu sunt locul ’’sfârșitului’’, aşa cum cred multe persoane şi că unii vârstnici rămân acolo chiar şi numai pentru o anumită perioadă.

A fost o mare uşurare când tatăl meu a fost inclus în programul de tratamente la domiciliu. Este liniştitor, dătător de speranţe să ştii că există cineva căruia pot să mă adresez dacă am o problemă sau o nelămurire.

În prezent, o asistentă medicală vine o dată pe săptămână să controleze starea lui de sănătate, medicamentele şi pentru a vedea cum merg lucrurile.

Tatăl meu merge şi progresează destul de bine deocamdată. Doarme destul de mult. Îi place să se aşeze în bucătărie şi să privească la televizor. Casa are două niveluri, aşa că eu şi cu Jim ne-am aranjat la etajul inferior, pentru a avea puţină intimitate. Bucătăria fiind comună, am montat o uşă care să o despartă de restul spaţiului.

O altă parte importantă din viaţa mea este nepoţica mea, pe care o iubesc foarte mult. Mă ocup de ea în fiecare week-end, încă de când era foarte mică. Chiar şi acum, când locuiesc cu tatăl meu, este cu mine în fiecare week-end.

Iată câteva dintre lucrurile despre care aș vrea să scriu pe blog:

Cum fac față negativității tatălui meu, încercând să mă bucur de timpul petrecut cu el.

Cum reușesc să înfrunt problemele mele de sănătate, nu numai pe cele ale tatălui meu.

Cum reușesc să fac față stresului și să am grijă de mine.

Cum înfrunt teama de necunoscut.

Cum să-mi mențin relațiile sociale și viața de familie.

Cum să mă bucur de o vacanță fără să mă gândesc mereu la starea tatălui meu.

Abia aştept să împărtăşesc povestea mea cu alţi îngrijitori; pentru a da frâu liber gândurilor, pentru a vorbi, a împărtăşi ideile bune, sfaturi utile pentru a gestiona situaţiile dificile, pentru a da şi a primi o susţinere emoţională.

Îmi place să scriu şi simt că acest blog va putea să-mi fie de mare ajutor. Sunt nerăbdătoare să vă cunosc. Puteţi adăuga comentarii, sfaturi şi întrebări. Mulţumesc!

 

Nota editorului: Puteţi să o contactaţi  pe Cindy la profilul de pagină: @kccindy56.

de atisMOM • 30 iulie 2013• 

caregiving3Mama mea este în fiecare lună nerăbdătoare în aşteptarea pensiei, iar eu, ştiind-o fericită, mă bucur.

Soţul meu şi cu mine am făcut întotdeauna tot ce am putut pentru ea ca să aibă ceva bani în portofel.

Familia mea pare că nu reuşeşte să înţeleagă de ce continuăm să-i dăm bani. “De ce are nevoie?”, spun ei,  “oricum nu mai merge nicăieri”. Dar adevărul este că ea este fericită numai ştiind că are banii ei. Chiar şi dacă ar avea doar 10 lei, tot ar fi fericită!

“De ce continuaţi să fiţi de acord să-i cumpăraţi mereu aceleaşi lucruri?’’, îmi spun, “Aşa, pentru a o vedea fericită! Îi place să aibă un milion de șervete noi, 10 milioane de prosoape.’’ (Exagerez, bineînţeles, dar are foarte multe!)

Soţul meu şi cu mine suntem mulţumiţi să o vedem zâmbind când în magazin pune mâna pe orice vede şi pe orice lucru care crede că i-ar sta bine.

Prin luna august, cumpărăturile noastre vor fi… pulovărele!! Să tot râzi, nu alta! Eu: ! “Mamă, dar ai tone întregi de pulovăre!”. Ea răspunse: ! “Nu pot să mai iau unul cu flori?”, iar eu: “Biiine”!!

Să nu mă înţelegeţi greşit, nu suntem deloc oameni bogaţi. Mergem înainte făcând multe sacrificii.

Dar nu e vina ei dacă trăieşte în starea asta. Chiar şi atunci când nici unul dintre medicamentele ei nu erau acoperite de asigurare, am făcut întotdeauna în aşa fel încât ea că reuşească să aibă ceva!

Uneori mi se părea că zilele rele erau cu mult mai multe decât cele bune. Dar tocmai pentru zilele bune merită efortul să faci totul!

O zi bună sau o seară bună, Îngrijitorule!

de Denine • 26 august 2013 •

(Ceea ce urmează este o parafrază a unei conversaţii pe care am avut-o cu bunica mea).

caregiving 4“Regula nr. 1,” Bunica spune cu emfază: “Nu mă grăbiţi. Sosesc.”

Luam micul dejun şi stăteam de vorbă despre călătoria mea în Republica Dominicană. În ultimul timp, am dedicat mult timp pentru a o pregăti pe bunică cu ideea că voi fi plecată, amintindu-i tot timpul că voi fi plecată numai o săptămână. . “Cine va avea grijă de mine cât vei fi plecată?” mă întreba. Eram fericită să simt în întrebarea ei o simplă curiozitate şi nu teama de a rămâne singură.

“Care va fi echipa?” Eu râdeam. . “Echipa?! Doar nu înțelegi prin echipă pe cei care vor avea grijă de tine? “Da, echipa ta. Tu eşti singura care reuşeşte să-i alinieze pe toţi. ”

Am trecut programul pentru toată săptămâna pe tablă. “Cine vine astăzi?” O întrebam.

“Hmmm….să vedem…Eric. Iar el?” “Derrick!” am corectat-o. “Ah, da, aşa e! Derrick. Îl cunosc. Este nepotul meu,” spuse ea mândră. “Ascultă! Dar eu cine sunt pentru tine?” “Eşti nepoţica mea…nu, stai, eu sunt străbunica ta. Deci sunt şi străbunica lui Derrick.” “Corect!” am confirmat eu. “El vine azi şi va avea grijă de tine în primele două zile cât voi fi eu plecată. M-a sunat alaltăieri, spunea că abia aşteaptă să petreacă puţin timp cu tine”.

Nu era convinsă. “Da, dar el nu ştie să spele” îmi spuse ea, referindu-se la duşul pe care îl fac de obicei eu. “Va fi cu tine o zi şi jumătate…!” controlam tabla din nou.

“Vineri” se opri. “vine mama ta!” “Exact! Şi va rămâne aici toată săptămâna. Şi înainte de a-ţi da seama, eu mă voi fi întors deja! ”.

Suspină adânc. “Sper doar ca mama ta să nu mă grăbească. Mă vrea tot timpul sprintenă şi atunci eu nu mai fac nimic!” “Bunico”, îi spusei cu fermitate, “Nu uita că eu trec în fiecare zi pe la tine şi am învăţat să-ţi cunosc ritmurile şi timpii tăi. Mama încă învaţă. Tu trebuie să ai răbdare cu ea, aşa cum vrei ca şi ea să aibă cu tine.” “Eu nu am răbdare. Boala o consumă toată”. O priveam severă. “Doar pentru că eşti bolnavă nu poţi spune că nu poţi fi şi drăguţă.” Ea se calmă. “Trebuie să te porţi frumos cu persoanele, ” am insistat eu. “Ştiu, ai dreptate. Iată de ce nu spun nimic. Ştiu să tac atunci când greşesc”. Am râs mult.

Suspină. “Sper numai că totul o să fie bine şi că ei vor înţelege cum să aibă grijă de mine. ”

Aici îmi veni ideea cu ’’Regulile bunicii’’. Am luat smartphone-ul şi am întrebat-o: ’’Bine, care sunt regulile pe care le pot comunica echipei mele?’’.

’’Regula nr. 1,’’ spuse ea cu emfază: ’’Nu mă grăbi. Sosesc.’’

Nu am avut alte reguli, în afară de prima. Şi bănuiesc că aceasta ar fi adevărata nevoie a bunicii. Nu ne-am mai preocupat de alte lucruri.

M-a întrebat dacă nu cumva aş fi obosită având grijă de ea. ’’Da’’, i-am răspuns. Chipul ei părea rănit. ’’Tu nu ai obosit niciodată având grijă de noi când eram mici?’’ Dădu din cap în semn de aprobare. ’’Eh, uneori obosesc având grijă de tine. Uneori obosesc repetându-ţi ce ai de făcut. Dar, asta nu e o problemă, pentru că ne iubim şi, în fond, nici unul dintre noi nu se grăbește nicăieri.  ’’Apreciez asta’’, spuse ea ’’Dar cred că ai avea nevoie de puţin ajutor pentru a nu-ţi fi atât de greu.’’ Are dreptate. Cu puțin timp înainte de a o aşeza în pat pentru a se odihni, mă privi şi îmi spuse ’’Aş vrea să-ţi dau ceva bani pentru călătoria ta.’’ Apoi se gândi puţin şi îmi spuse: ’’Am bani?’’ ’’Da, bunico,ai mulţi bani, ’’ i-am şoptit, exagerând puţin. ’’Bunico, de ce să nu facem aşa?  Economisește-i pentru mine până mă întorc acasă, ca să pot cumpăra nişte haine de iarnă.’’. Voiam să o liniştesc că mă voi întoarce şi că vom avea toată iarna şi mult mai mult de petrecut împreună. ’’Bine, aşa să facem. Voi vorbi cu unchiul tău pentru a lua ceva bani de la bancă. ’’ Ştiam deja că nu şi-ar mai fi adus aminte acea conversaţie când se va trezi, dar i-am răspuns, ’’Mulţumesc, bunico.’’

Cu acordul

CareGiving.com. We care for you. Vizitați site-ul…